„După atăția ani de când m-am retras, încă visez că se dă startul, că pierd startul sau că alerg la cros… Încă visez. Așa am fost de îndoctrinată și de prinsă”, Viorica Ghican Dima.

Preferă să vorbească despre sportivii pe care-i antrenează. „Despre mine? Sunt povești trecute… Pe cine ar mai interesa?”, a fost primul răspuns al invitației făcute pentru discuția care avea să stea la baza acestui material. Până la urmă s-a lăsat convinsă să-și depene câteva din amintirile unei cariere pe care o consideră împlinită, chiar dacă mici regrete se regăsesc în poveștile sale.

Cristi Constantinescu
Cristi Peptan

Atletismul gorjean nu duce lipsă de povești frumoase, iar dacă acum avem tineri atleți de la care visăm să primim satisfacția unor medalii naționale, e bine să nu-i uităm pe cei care în urmă cu ceva ani ne ofereau satisfacții imense cucerind medalii pe toate continentele. Sau aproape pe toate: „Am văzut tot ce se putea vedea. Doar în America de Sud n-am ajuns. Asta le spun la copiii, că e păcat să rateze așa oportunitate, să vadă toată lumea. După campionatul mondial universitar de cros din 1990 am mers trei zile prin Roma, am mers la Vatican, m-a binecuvântat Papa Ioan Paul al II-lea. O dată te-ntâlnești cu Papa în viață. Am fost premiată la Helsinki de primarul orașului, am o plachetă din argint acasă pe care e gravat numele meu și eu m-am dus în papuci de cauciuc pentru că aveam degetele pline de răni și nu am putut să mă încalț în nimic. A fost o premiere fantastică”, povestește Viorica Dima Ghican. Dar până la Papă a avut mult de alergat.

 Un meci de fotbal i-a schimbat viața

Dacă acum gloria sportivă vine repede, uneori mult prea repede, Viorica Ghican n-a visat la ea. Cel puțin până la 18 ani. Un prim contact cu atletismul l-a avut la 14 ani, în clasa a IX-a, când directorul liceului la care învăța în Caracal a scos toți elevii la „Daciada”. „M-am dus în uniformă, în teniși și am sosit a doua. Cea care m-a bătut era în clasa a X-a și făcea atletism de doi ani la CSS Caracal”, își amintește viitoarea campioană mondială universitară. A răspuns invitației unui antrenor de a face atletism, dar s-a lovit de refuzul mamei: „Mama, femeie de la țară, zicea „ce-ți trebuie ție fugă? Trebuie să înveți!”. Eram opt în cameră și împrumutam echipament de la fete pentru că a venit mama și mi-a luat treningul acasă ca să nu merg la sport, dar mă duceam pe ascuns”.

„Am început târziu, dar a fost mai bine. Cei care încep de mici, la 22 de ani se plictisesc. Intri mai devreme în rutină, în uzură, te saturi. Eu la 18 ani nu știam încă ce e sportul, mergeam la Daciade, Cros cu 2-3 antrenamente pe săptămână, nu ceva organizat”.

Destinul a adus-o la Târgu Jiu, unde a ajuns pentru a lucra la Fabrica de Ciment și tot destinul i l-a scos în drum pe cel care avea să-i fie primul și ultimul antrenor: „Prin noiembrie am venit cu unchiul meu la un meci de fotbal și m-am întâlnit cu domnul Bură. Mă mai știa, eram din aceeași zonă la concursuri. Și-mi zice: „Știi am două senioare. Nu vii să fii a treia, vii să facem o echipă”. Și am acceptat”, rememorează Viorica Ghican momentul care avea să-i schimbe cursul vieții.

Urcușul

Din 1984 până în 1989, Viorica Ghican a urcat treaptă cu treaptă. A intrat într-o lume a campioanelor, cu colege și adversare la nivel intern precum Violeta Beclea, Paula Ivan, Doina Melinte, Maricica Puică, Ella Kovacs și alte mari atlete, toate medaliate la europene, mondiale sau Olimpiade. Când a coborât la 3.000 m sub 9 minute, ceea ce acum doar Bobocel a mai reușește, a intrat în lotul național și porțile marilor performanțe i s-au deschis cu adevărat. Primele cununi de lauri au venit în 1988, cu timpi foarte buni în probele de 1.500 și 3.000 de metri, iar apoi, în 1989, a cucerit titlul de campioană și vicecampioană mondială universitară. Putea fi vorba de două medalii de aur, dar strategiile de echipă și, poate o ușoară naivitate speculată la maxim de colega și adversara Paula Ivan, au dus-o pe locul doi în proba de 3.000 de metri: „Eu am avut prima cursa de 10.000 metri și am ieșit campioană. Paula Ivan, care, cu un an înainte, la Seul, luase două medalii la Olimpiadă a avut cursa de 1.500 și a ieșit campioană. Care cursă-i mai ușoară, 3 ture sau 25 de ture? După două zile am alergat împreună cursa de 3.000 m. Ea dublă medaliată olimpică, eu… M-a prostit puțin, că puteam să o bat. Antrenorul ne-a propus să ducem împreună cursa, iar pe ultima tură să câștige cine poate. Eu, venind după 10.000 m nu mai puteam să o bat. Ea a venit pe 1, eu pe 2. George Copos răspundea atunci de noi din partea UTC-ului. Când am ajuns în Otopeni, domnul Bură zice „Ce ai făcut mă, te-a bătut asta?” și poc, poc. Nici nu le-am văzut, doar le-am simțit! Am plâns… Știam că am greșit. Nu mă bătuse fitecine, ci o campioană olimpică”, rememorează Viorica Ghican frumoasele momente ale Universiadei de la Duisburg din 1989 și mica lecție primită din partea antrenorului la întoarcerea acasă.

În delegația României, alături de UTC-istul șef George Copos, pe vremea când „nu se scufunda planeta”

Cele mai bune performanțe:

Proba               Rezultat           Locația                                      Data
1.500 m          4:02.76           Bucuresti (ROU)                  11.06.1988
o milă sală       4:27.10           Fairfax (USA)                     04.02.1990
3.000 m          8:42.39           Bucuresti (ROU)                  12.06.1988
3.000 m sală    8:43.64           East Rutherford (USA)          09.02.1990
5.000 m          15:09.90         Sevilla (ESP)                       30.05.1990
10.000 m        31:18.18         Helsinki (FIN)                       27.06.1990

Privindu-și idolul pe podium și așteptând să-i ia locul la premierea în concursul de tineret

„Idolul meu era Maricica Puică. Credeți-mă, în concursuri când făcea încălzirea, tot ce făcea ea făceam și eu prin spate. De afară m-a impresionat o rusoaică, Tatyana Kazankina. Avea 1,52 m înălțime și deținea recordurile mondiale la 1.500 m, la 3.000 m”.

Apogeul

Anul 1990 a fost unul extrem de încărcat pentru atleta ce reprezenta Gorjul în toate colțurile lumii. Din America în Spania, apoi în Finlanda și din nou în America, la Seatle, la Goodwill Games, Jocurile Bunăvoinței sau „Mica Olimpiadă”. La Seatle a concurat pe aceași pistă cu nume imense ale atletismului mondial precum Carl Lewis, Michael Johnson, Leroy Burrell, Mike Powell, Ana Quirot sau Patty Sue Plummer, cea cu care a avut multe dueluri directe în cariera sa. A fost o nouă bornă și un set nou de amintiri pentru o viață pentru atleta Viorica Ghican, dar și pentru antrenorul său, Ion Bură: „Ne-a vizitat Reagan, a dat mâna cu noi. Cu domnul Bură, de fapt, eu eram la antrenament. Am concurat la 5.000 m. Am dus singură toată cursa și pe final Romanova m-a depășit, eram obosită. Avusesem un an greu, cu multe concursuri. În anul acela am făcut cele mai multe controale doping”.

 „Când eram la Felix în cantonament, îmi pusesem la capătul patului un motto dintr-o carte despre Zatopek: „mă va învinge cel care se va antrena mai mult decât mine”. Făceam trei antrenamente pe zi. Ajungeam și la 45 de kilometri pe zi. Doar Szabo s-a mai antrenat la nivelul ăsta și ca volum și ca intensitate”.

 „Deposedată” de recorduri, dar și de 100.000 de dolari

 Tot 1990 a fost anul în care putea deveni mai bogată cu 100.000 de dolari. Locul „faptei”, East Rutherford, în SUA, în sală. „Am fugit 8:40 și ceva, dar mi-au trecut 8:43:64. Am bătut o pe americancă medaliată la Olimpiadă. Cursa a fost dusă pentru ea, a avut doi iepuri să facă record și eu am bătut-o. O oră au stat arbitrii până mi-au dat timpul acesta. Au verificat cât e recordul nostru și mi-au dat timpul să-l egalez, dar eu îl bătusem. Ca să nu-mi dea premiul de 100.000 dolari… Așa mi-au dat 5.000 de dolari și un ceas. Ca să facem contestație trebuia să depunem 2.000 de dolari, dar eu eram acolo fără antrenor, fără impresar, fără manager…”, spune cu oarecare tristețe Viorica Ghican, cea care în același an, la Helsinki, avea să bată alt record, cel la 10.000 de metri: „12 ani a ținut recordul meu. Recordul meu a fost doborât de Mihaela Botezan care s-a pregătit tot în Târgu Jiu, cu domnul Bură. Ea este din Cluj, dar după ce a făcut pregătirea bună, s-a dus la București la un antrenor și a fugit 31:13, record în vigoare. Între timp au prins-o la controlul doping, normal trebuia să-l anuleze, trebuia să facă cineva contestație, dar a rămas așa”.

Nevoia de pauză

 Anul în care a fost un adevărat globetrotter a secătuit-o de forțe pe Viorica Ghican. N-a rezistat ritmului și dorinței antrenorului Ion Bură de a aduna tot mai multe medalii. „În 1991 m-am certat cu domnul Bură, care îmi cerea să fiu numai sus și eu eram bolnavă, abia mă ridicam din pat. Dânsul mi-a zis că mai bine să mă las dacă nu trag de mine și m-am lăsat. În 1994 m-am apucat din nou și în 1998 m-am lăsat definitiv”, spune atleta ce azi a devenit o antrenoare de succes la CS Pandurii Târgu Jiu,clubul pe care l-a reprezentat ani buni în competiții pe tot mapamondul, club pe care, o bună perioadă l-a condus din calitatea de director: „A fost o experiență plăcută și grea. Nu am știut prea multe. A fost ca un șoc, a trebuit să accept, mai mult la rugămintea domnului Prunariu, care a zis că trebuie, decât să vină cineva din afară. Am prins o perioadă grea”.

 Barcelona, marele regret

Decizia luată în 1991 i-a răpit posibilitatea de a participa la Olimpiadă, visul oricărei atlete ce aleargă la marile competiții mondiale: „Regretul carierei este că am pierdut Olimpiada de la Barcelona din 1992. Luam și medalie acolo. Regretul vieții de sportiv… În 1991, dacă era un pic mai înțeleaptă… Și eu am fost cu capul mare și am spus stop. Poate alt destin aș fi avut dacă participam la Olimpiadă. Dar nu o să știu niciodată. Aveam atunci unii dintre cei mai tari timpi, cu toate că la Barcelona au fugit chinezoaicele foarte tare, 30 de minute. Timp pe care nici seniorii de la noi din țară nu l-au reușit. „Armata lui Mao”, au ieșit și nici nu s-a mai auzit de ele”, se destăinuie Viorica Ghican, care ulterior a devenit Viorica Dima Ghican.

 Generație de excepție

 Viorica Ghican a făcut parte dintr-o generație de excepție a atletismului românesc, unul în care și-a făcut loc un contingent destul de mare de atleți gorjeni. „În 1998 am fost patru sportivi din Târgu Jiu la Balcaniadă. Constantina Diță, la 10.000 m, eu la 5.000 m, Luminița Gogârlea la 1.500 m, Ion Avramescu, la 3.000 m obstacole și cu domnul Bură antrenor”. Un respect deosebit pentru tenacitatea cu care și-a urmărit visul are pentru Constantina Diță Tomescu: „Dintre toți, Diță a fost cea mai îndrăzneață și cea mai hotărâtă. Noi am fost mai docili, am asculatat antrenorul, ea nu, a vrut mai mult decât s-a putut și într-adevăr a reușit”, spune Viorica Dima Ghican.

Când vine vorba de competițiile interne la care lua startul, Viorica Ghican spune că era vorba de curse infernal de puternice alergând cu Doina Melinte, Maricica Puică, Paula Ivan, Ella Kovacs, Elena Fidatov.

 Liber la deplasări de la viitorul soț

Căsătorită cu Marcel Dima, Viorica Ghican Dima are acum parte de o familie sportivă, soțul său fiind un fost fotbalist și arbitru, astăzi secretar al Comisiei de Competiții și Disciplină din cadrul AJF Gorj. Fosta atletă mărturisește că întâlnirea cu cel cu care își împarte viața s-a făcut în birourile fostei Securități: „Pe vremea cealaltă, ca să pleci din țară cineva de la securitate trebuia să semneze, ne făceau instructaj înainte. Era un birou care se ocupau de cei care plecau afară. Era un ofițer, Mitu, care trebuia să-mi dea acordul și odată mi-a zis că nu-mi dă, că are copii de crescut și atunci Marcel a semnat pentru mine. Și de atunci el s-a ocupat de actele noastre. Era prieten cu domnul Bură. De fapt cu toată grupa noastră, că nu eram singura care plecam din țară”, își aduce aminte Viorica Dima Ghican.

 Un antrenor pe carieră, un model pentru antrenorat

 De la începutul carierei și până la final, Viorica Ghican a făcut echipă cu un singur antrenor, Ion Bură: „Am avut oferte, dar nu am putut să plec și bine am făcut. A fost șansa vieții mele că m-am întâlnit la meciul acela de fotbal cu domnul Bură și am început să fac aici atletism. Toată lumea are un tren în viață pe care dacă-l pierzi… Dacă îl prinzi e bine. Eu l-am prins”, spune Viorica Dima Ghican, care scoate în evidență și alte calități ale fostului său antrenor: „Erau fete care mai și vorbeau prin lot, unii luau medicamente. Domnul Bură a fost un antrenor care ne-a zis mai bine țineți la sănătatea voastră de mai târziu decât să aveți probleme. Domnul Bură ne dădea miere cu nucă, vitamina universală”. Recunoștiința fostei atlete și actualei antrenoare față de cel care i-a călăuzit pașii spre performanțe nu se oprește aici: „Tot ceea ce știu, știu de la domnul Bură. Cred că le-am moștenit de la dânsul și pe ale bune și pe ale rele. Nu mă pot supăra pe domnul Bură. Are sufletul foarte bun, dar când e nervos te face ca pe dracu. Vorbește gura fără mine de multe ori, dar îmi pare rău apoi. În schimb, am moștenit și partea bună. Am trecut cu copiii ăștia prin toate, am fost cu ei la capacitate, la spital, la concursuri, sunt mamă, părinte, antrenor pentru ei. Niciodată nu i-am abandonat”, mai spune actuala antrenoare.

www.sportingorj.ro