Aşa cum Nadia Comăneci ori Ilie Năstase au dus numele României peste tot în lume, Constantina Diţă Tomescu repre­zintă Gorjul nostru la cel mai înalt nivel şi tot prin intermediul sportului. Din fericire, în cazul de faţă avem şansa să fim cotidieni şi chiar con­citadini cu un campion, unul care ne oferă o adevărată mostră de modestie, dar şi de ambiţie, dăruire şi speranţă.

Reporter: Cu ce se identifică numele Constantina Diţă-Tomescu în acest moment?
Constantina Diţă-Tomescu: Cu faptul că sunt gorjeancă! Eu una, chiar nu pot să uit cine sunt şi de unde am pornit… Aici m-am născut, aici am pătruns chiar pentru prima oară în lumea sportului, aici mă voi întoarce de fiecare dată. M-am născut la ţară, am plecat la oraş, iar acum am ajuns să cutreier toată lumea! Însă identitatea mi-am păstrat-o, e cel mai important lucru pentru mine.

Rep. : Să înţeleg că şi acum, ajunsă deja vedetă de rang mondial, vă petreceţi destul de mult timp pe meleaguri gorjene?
C. D.T.: De fiecare dată când vin acasă îmi petrec foarte mult timp în Tg-Jiu, chiar şi când mă aflu în pregătire, mai bine prefer parcul din Tg-Jiu, vin să alerg aici. Pentru orice competiţie, mă reacomodez de la altitutide, la nivelul mării, iar Târgu Jiul mi se pare ideal, aici e şi casă şi loc de antrenament. Bine, prin parc mai este câte un „cuţu” care, câteodată mă şi aleargă, dar consider că face şi el parte din peisajul cotidian din Gorj… În plus, de Tg-Jiu mă leagă şi o plăcută amintire, faptul că apartamentul de acolo e prima mea locuintă cumpărată cu banii câştigaţi din sport. În afară de asta, în oraş am atâţia prieteni, ne mai întâlnim, ieşim chiar împreună.

Rep. : Povestiţi-mi puţin despre începutul carierei în sport…
C.D.T. : Cert e că întotdeaună mi-a plăcut sportul, încă de mică am simţit o atracţie către sport. Dar, înainte de a mă apuca de atlestism, îmi plăcea handbalul, chiar jucam în echipa şcolii. Îmi plăcea şi mingea, însă cel mai mult aici, îmi plăcea să alerg. Dar să vă povestesc cum mi-am început cariera în atletism… În 1988, profesorul meu de la liceul din Turburea, care observase că alerg destul de „sănătos”, m-a luat şi m-a adus la Tg-Jiu pentru a participa la un concurs, la campionatul judeţean şcolar. Nu mică i-a fost mirarea că la final, am ocupat luat locul III, deşi la acel concurs participaseră majoritatea sportivilor legitimaţi şi pe care eu i-am întrecut. Eram micuţă, un nimeni atunci, dar imediat după concurs, domnul Zorilă m-a ochit şi mi-a spus: „Tu vrei să faci sport?” Iar eu, instataneu, am răspuns: „Da, vreau!” La scurt timp dupa aceea, deja făceam naveta de la Turburea la Tg-Jiu…

Rep. : Visai totuşi să ajungi cineva atunci?
C.D.T. : Evident că nu-mi închipuiam că o să ajung la un nivel atât de sus. Trebuie să vă mărturisesc totuşi, că în 1984, ceea ce am văzut la televizor, m-a făcut pur şi simplu să alerg. Maricica Puică, devenită ulterior idolul meu, luase atunci aurul la Olimpiadă şi în gândul meu mi-am zis că vreau să ajung exact ca ea. Şi uite că am ajuns până la urmă, deşi nu în aceaşi probă, pentru că ea concura la 3.000 de metri şi la 5.000, iar eu am cucerit aurul olimpic la maraton.

Rep.: Care a fost cel mai important pas pe care l-aţi făcut în cariera dumneavoastră de atletă? Evident nu cel legat de alergare, că acolo sunteţi expertă…
C.D.T.: Momentul în care am decis să mă pregătesc în străinătate. Iar exemplele atleţilor români care au urmat calea performanţei pregătindu-se în străinătate sunt destule. Să amintim doar de Gabi Szabo, Lidia Şimon…

Rep.: Cât înseamnă familia, în viaţa de sportiv a Constantinei Diţă Tomescu?
C.D.T.: Familia e foarte importantă pentru mine, mă ajută tot timpul, mă susţine. Cei de acasă m-au ajutat şi cu creşterea copilului meu, Rafael, pot să spun că şi acum sora cea mare vine de două ori pe an să mă ajute cu băiatul. Iar sora cea mică este chiar antrenoarea mea, ea le ştie pe toate, se ocupă de toate detaliile, de deplasări, de concursuri, este un adevărat manager… Deci nu aş putea niciodată să spun că familia este departe de mine, ca sportiv, cel puţin din punctul ăsta de vedere am fost o privilegiată.

Rep.: Aveţi „antecedente” sportive în familie?
C. D. T.: Nu chiar, nu pot să spun că am fost o familie de sportivi, ba din contră. Chiar la început, mama nu era de acord cu sportul, ea vroia să fac scoală, îşi dorea foarte mult să ajung la facultatea de inginerie. Abia mai târziu şi-a dat seama că am făcut o alegere foarte bună. Îmi amintesc că mi-a zis la un momentdat: „Mai bine că te-am lăsat să faci sport pentru că acum sunt mândră de tine!”

Rep. : Ştiu că şi dumneavoastră aveţi un băiat de care sunteţi foarte mândră. Cât de mult v-aţi dorit să facă sport, mai ales de performanţă?
C. D. T.: Rafael are 17 ani şi jumătate şi evident că mi-am dorit ca şi el să facă sport şi spre norocul meu chiar face. Joacă şi fotbal şi baschet, este în echipa colegiului. Mi-aş fi dorit să facă şi el atletism pentru că are talent, dar adevărul e că nu-i prea place să alerge… Chiar în 2008 a participat la un maraton în State la care erau înscrişi 50 de mii de concurenti. Eu i-am zis mai mult în glumă să văd dacă se „lipeşte”, că nu ar fi deloc rău să încerce şi el. Şi spre surpriza mea s-a înscris, evident la cursa populară. Fără să facă nciun fel de antrenament, după o oră şi jumătate, a reuşit să termine cursa. Atunci am fost foarte sigură că are „gena” în el! După concurs, mi-a zis însă, că lui nu-i place să alerge. I-am respectat decizia, nu a continuat cu alergatul pentru că am constatat că are talent şi la baschet şi la fotbal.

Rep.: Apropos de fotbal, ce ştiţi de Pandurii?
C. D. T.: Urmăresc echipa, chiar mă uit destul de des pe net la ce se întâmplă cu sportul din Gorj. Şi normal că fotbalul este un capitol aparte. Am văzut şi eu că Pandurii este o echipă bună acum, că acolo este un antrenor foarte popular, care încurajează tinerii, care vrea performanţă. Ştiu că au câştigat în prima etapă cu 6-2, că au bătut şi în a doua şi că acum au ajuns pe primul loc. Normal, Pandurii este echipa cu care ţin, deci mă bucur de rezultatele fotbaliştilor de acolo. Merită urmăriţi. Chiar dacă acum sunt la program, cu Olimpiada, îi urmăresc.

Rep.: V-ar place ca într-o bună zi să aveţi fiul, jucător la Pandurii?
C. D. T.: De ce nu? Poate îl transferăm la Pandurii, la cei mai tineri… Poate ar fi mai bine acolo, pentru că sunt sigură că la Tg-Jiu se joacă mult mai bine fotbal decat în State. Americanii nu prea stiu ce e sportul de echipă, ei şi atunci când joacă într-o echipă merg mai mult pe jocul individual. Rafael al meu joacă şi fundaş şi mijlocaş…

Rep.: Referitor la sportul în general, din păcate în România, criză, dar şi sistemul au afectat mult acest fenomen. Din ce în ce mai mulţi copii sunt atraşi de mişcare, de sport, preferă mai mult internetul, distracţiile. Să nu mai pomenesc de faptul că la şcoală s-a micşorat numărul de ore de educaţie fizică şi sport. Cum priviţi lucrurile acestea în primul rând ca părinte?
C. D. T.: Băiatul meu Rafael o să vină şi el acum la Olimpiadă doar să mă susţină. Îi place foarte mult să fie aproape de fenomen, de sport. Eu ca părinte, chiar dacă nu aş fi avut un copil, vroiam să facă sport… În niciun caz nu mi-aş vedea copilul stând pe calculator sau în altă parte. Pentru că orice părinte ar trebui să înţeleagă faptul că sportul nu îl faci doar pentru tine, ci pentru sanătatea ta. Aşa o să ajungă nişte obezi, ca în America! Recunosc, unde stau eu acum, în Colorado, lumea arată total diferit, există cultură în sport şi acea noţiune de sport de masă. Aici, se face sport, de la cei mai tineri până la cei mai bătrâni, dar mă repet, e un caz fericit faţă de ce se întâmplă în State.

Rep.: Revenind la Constantina Diţă-Tomescu şi la ceea ce înseamnă sportul şi adevărata performanţă, ce aţi gândit atunci când v-aţi văzut în postura de campioană olimpică?
C. D. T.: Recunosc, oricum nu-mi venea să cred! Înaintea concursului speram poate la un loc 3, poate la primele 6… Pentru că abia când am ajuns pe podium am realizat cu adevărat de obţinusem. Dar atunci când am primit medalia m-am gândit unde am ajuns şi de unde am pornit, totul mi-a trecut ca un film al vieţii prin faţa ochilor. Ţin minte că în ultimii doi kilometri de concurs mă uitam din minut în minut în spate ca nu cumva să vină cineva să mă depăşească şi să îmi ia medalia. Atunci am realizat că eram în stare să mănânc şi pământul numai să să nu pierd medalia aceea!

Rep.: Deci care ar fi reţeta succesului pentru dumneavoastră, dar mai ales pentru un sportiv?
C. D. T.: Păi pot să vă spun doar câteva ingrediente de bază. Multă muncă, ambiţie şi seriozitate. Pentru că degeaba ai talent, dacă nu şti să profiţi tu singur de el!

Rep.: Mulţi au spus după Olimpiada de la Beijing, că este ultima competiţie de această anvergură pentru Constantina Diţă-Tomescu. Ce v-a determinat să continuaţi, să fiţi prezentă la o nouă Olimpiadă?
C. D. T.: În primul rând că la această ediţie de la Londra sunt o serie de coincidenţe majore pentru mine, iar astea m-au făcut să particip. Este legat de numărul participărilor mele la maratonul de la Londra, 5 în ziua de 5, apoi de faptul că exact în ziua în care iau startul la cursa de 42 km şi 195 m împlinesc 42 de ani şi 195 de zile. Deci ar mai lipsi să mai şi câştig!

Rep.: Coincidenţe sunt destule şi foarte importante. Deci ar fi şi şanse să oferiţi o nouă surpriză plăcută pentru milioane de români…
C. D. T.: Eu una sunt realistă. Timpii de concurs sunt foarte tari, participă atlete extrem de valoaroase din echipa Etiopiei care sunt favorite şi care au şi jumătatea vârstei mele. Va fi foarte greu, dar eu nu mă dau bătută. Olimpiada e Olimpiada, cursa e cursă. Şi dacă prinzi o zi bună e posibil orice.

Rep.: Cum este viaţa din Satul Olimpic de la Londra?
C. D. T.: Nu prea ştiu, pentru că eu nu stau acolo, m-am cazat la un hotel. Vreau să am liniste, vreau să stau departe de agitaţie şi de tot ceea ce mi-ar putea distrage atenţia. Am fost doar la deschidere şi probabil că voi merge în Satul Olimpic doar cu o zi înainte de concurs. Eu trebuie să-mi văd de pregătire.

Rep.: Veţi reprezenta România la maratonul de pe 5 august, de la ora 8, alături de o altă atletă care a trecut pe la Tg-Jiu.
C. D. T.: Din păcate, suntem doar două maratoniste care au obţinut baremul de calificare. Suntem doar noi, veteranele, eu şi cu Lidia Şimon. Îmi pare rău că suntem singurele, că nu mai vin şi alte alergătoare din spate. Nu ştiu ce se întâmplă cu mai tinerele atlete, odinioară eram mai multe prezente la start.

Rep.: În numele milioanelor de români, dar mai ales în numele gorjenilor, nu pot decât să vă urez multă baftă şi să ne vedem cu bine acasă.
C. D. T.: Mulţumesc mult, sunt convinsă că gorjenii mei o să-mi ţină pumnii.

A consemnat Alin Peptan