Povestea antrenorului echipei de baschet Energia Rovinari începe în 1970, undeva într-un orășel micuț din fosta Jugoslavie, la Loznica, localitate pe care Slobodan Nikolic o compară cu Târgu Jiul care i-a devenit a doua casă de doi ani.

             „În 1970, am văzut cum Jugoslavia a bătut America la Campionatul Mondial, la Ljubljana. Era pentru prima dată în istoria fostei Jugoslavii când devenea campioană mondială. Atunci am început să joc baschet. Atunci am pus mâna pe mingea de baschet și am început să arunc la panou și să joc baschet”, își amintește Nikolic despre ceea ce l-a făcut să își dedice viața baschetului. Cât se poate de simplu… Vedem tabloul puștiului impresionat de vedetă și avem senzația unui deja-vu când ne gândim la câți sportivi români au plecat la drum urmărind exercițiul Nadiei la bârnă, văzându-l pe Năstase câștigând de trei ori la rând Turneul Campionilor sau pe Hagi doborând Argentina.

 Blestemul finalelor

N-a avut o tradiție sportivă în familie, Slobodan Nikolic a fost primul care a făcut sport de performanță, asta deși crede că tatăl său putea fi un fotbalist bun: „A avut talent la fotbal, a jucat pentru echipa locală, dar doar la nivel de amator pentru că pe vremea lui Tito trebuia să muncească pentru a întreține familia. Regimul lui Tito nu a fost așa de închis precum cel din România, dar a fost destul de greu și la noi”, spune plavul.

Loznica i-a fost prima echipă și cea care i-a dat prima finală pierdută dintr-un lung șir. Juca în echipa under 14 și a pierdut în fața Stelei Roșii Belgrad, dar acest eșec avea să-i împlinească visul: „Am jucat 12 sezoane pentru Steaua Roșie, echipă cu care am pierdut 4 finale de campionat, una în fața celor de la Cibona Zagreb, la care juca Drazen Petrovic. Am mai pierdut și o finală de cupă a Jugoslaviei și o finală a Cupei Korac, în 1984, la Limoges”, povestește Nikolic, care are însă în CV o performanță cu care se mândrește: „Cu naționala under 18 a Jugoslaviei am luat bronzul la Campionatul European de la Pescara, din Italia, în 1977. Campioană a fost atunci Spania, urmată de echipa URSS-ului și de noi”. După atâtea trofee ratate, în 1993 a venit și primul și singurul trofeu ca jucător pentru Slobodan Nikolic, care a câștigat Cupa cu OKK Belgrad în fața rivalei tradiționale a Stelei Roșii, echipa sa de suflet, Partizan Belgrad.

 Apogeu la Vojvodina

Fără a câștiga vreun trofeu, perioada petrecută la Vojvodina Novi Sad, între 1987 și 1989, poate fi considerată una dintre cele mai prolifice perioade din cariera de jucător a lui Slobodan Nikolic. Jugoslavia era o forță în baschetul mondial, iar vedetele care evoluau în campionatul intern ridicaseră foarte mult nivelul salariilor: „Mirko Novosel ridicase nivelul salariilor la Cibona Zagreb, unde îl avea pe Drazen Petrovic, și așa au crescut mult salariile și la celelalte echipe importante. Am câștigat foarte mulți bani la Vojvodina Novi Sad în acea perioadă. Cu acei bani aș fi putut face două localuri precum Mozart-ul, dar nu la Târgu Jiu sau la Loznica, ci la București, și, în plus, mi-aș fi luat și o mașină foarte, foarte bună”, rememorează Nikolic vremurile bune de odinioară.

Din Rai în Iad…

Vremurile foarte bune de la Novi Sad și de la Steaua Roșie au fost curmate brutal de războiul din Jugoslavia, un război care a fărămițat o țară, a curmat multe vieți și a modificat destine. Unul dintre ele este și cel al lui Slobodan Nikolic: „Am avut ofertă de la Osijek de 100.000 de mărci germane. A picat totul… Ne-am trezit dintr-o dată într-un război ciudat, din care nu înțelegeam prea multe. E ca și cum mâine Oltenia ar intra în război cu Muntenia sau cu Transilvania… Am jucat la OKK Belgrad în acea perioadă, pe bani puțini, în condiții nu foarte bune, în așteptarea unui contract de afară. Atunci când am primit prima ofertă de afară, am și plecat, la bulgarii de la Spartak Pleven”, spune cu amărăciune antrenorul Energiei.

Dacă Nikolic a reușit să treacă peste război fără pierderi majore, exceptând acel contract foarte bun de la Osijek, naționala Jugoslaviei n-a supraviețuit și s-a stins în plină glorie, campioană europeană în exercițiu. La Roma, la Campionatul European, a bătut pe toată lumea la diferențe de 20-30 de puncte, a câștigat titlul european și după aceea s-a destrămat… Dream Team-ul american din perioada anilor 90 a fost cea mai bună echipă, dar rămâne un semn de întrebare. Ce s-ar fi întâmplat dacă la Jocurile Olimpice din 1992 ar fi putut participa și echipa Jugoslaviei, cu echipa sa fantastică în care erau Vlade Divac, Dino Radja, Zarko Paspalj, Toni Kukoc și Drazen Petrovic?…”, întreabă retoric Slobodan Nikolic.

 Nikolic despre întânirea cu „Air”  Jordan

 „A sărit ca o pisică!”

Anul 1983 i-a dat ocazia lui Slobodan Nikolic să se afle pe același parchet, în același meci, cu Michael Jordan, considerat de mulți drept cel mai bun baschetbalist al tuturor timpurilor.  „Eram în Grecia, la Salonic, pentru un turneu. Am jucat contra echipei Universității Carolinei de Nord, echipă la care juca Michael Jordan. S-a văzut din start că era un jucător de superclasă. A și marcat vreo 50 de puncte într-un meci câștigat de americani la un singur punct”, rememorează Nikolic după aproape 30 de ani. Tehnicianul plav al Energiei recunoaște că a fost o întâlnire care l-a marcat: „Ultima fază a meciului, ultimele două puncte marcate de Jordan, m-au marcat. Le am și acum în memoria vizuală. Steaua Roșie conducea cu un punct, mai erau câteva secunde de joc și aveam posesia. S-a reluat jocul, și Michael Jordan stătea în fața jucătorului nostru, dar nu foarte aproape de el, așa cum era de așteptat, să încerce să-l incomodeze, ci de la distanță. A stat așa, la anticipație, până în momentul pasei, când, ca o pisică, a sărit, a recuperat mingea și a și marcat coșul victoriei. Toată lumea a rămas surprinsă cum de a reușit acea intercepție. A fost cu adevărat o fază memorabilă. La TV s-a discutat atunci o oră despre faza asta”, a completat Nikolic.

 Îndrăgostit de brânza de Maramureș

Fără hobby-uri deosebite, Slobodan Nikolic este un împătimit al fotbalului și, mai nou, al mâncărurilor românești: „Nu am pasiuni extrasportive. Îmi place foarte mult fotbalul, la fel ca și tatălui meu. În afara sportului nu am niciun alt hobby. Îmi place mâncarea de aici. În România este o mâncare excelentă. Iubesc brânza de Maramureș cu roșii românești, îmi plac sarmalele și alte mâncăruri tradiționale, doar cu mămăliga nu mă prea împac…”, recunoaște Slobodan Nikolic.

Băieții săi îi calcă pe urme

             Baschetul va rămâne o afacere de familie, pasiunea lui Slobodan Nikolic s-a transmis celor doi fii ai săi, Stefan, născut în 1987, care joacă la Energia, iar Niksa, născut în 1991, care a evoluat ultima dată în Polonia, la Poznan. „Nu i-am împins eu spre baschet, le-a plăcut lor sportul și au ales singuri ce vor în viață”, spune Slobodan Nikolic despre alegerile pe care Stefan și Niksa le-au făcut.

Fiul cel mare, Stefan, care a venit odată cu el la Energia, are o poveste aparte, el începându-și viața sportivă fără mingea de baschet: „Stefan a început practicând tenisul la 8 ani. Era chiar foarte bun la acea vârstă, dar după un an a trecut la baschet. La tenis a fost coleg de generație cu Novak Djokovic. Au trecut printr-o perioadă grea din cauza războiului. Noi, aveam bani în acea perioadă și ne-a fost mai ușor, dar Djokovic a avut o situație financiară mai grea și a fost nevoit să plece din țară, și a ajuns în Italia”.

 Like

„Am rămas plăcut impresionat de Târgu Jiu prin faptul că locuitorii de aici au mașini foarte frumoase, noi și scumpe. Asta în ciuda faptului că orașul nu este unul mare precum Belgradul sau Bucureștiul. Îmi place faptul că aici atmosfera este foarte relaxată în oraș ca și în restaurante”.

Dislike

„Nu-mi place aici haosul din circulație și lipsa de respect între participanții la trafic. Aici, când lumea e la volan devine agitată, se țipă, se fac gesturi, toți sunt extrem de nervoși…”

 www.sportingorj.ro