Prima întâlnire a brazilianului Alexandre Carlos Cardoso cu Pandurii a avut loc pe aeroportul din Lisabona. Era începutul lui ianuarie 2007 şi ceea ce mai rămăsese din lotul Pandurilor urma să fie completat cu zece jucători străini aduşi de tehnicianul portughez căruia îi fusese încredinţată conducerea tehnică a echipei gorjene, Joaquim Texeira.

La o masă a unei cafenele din interiorul aeroportului, trei dintre stranierii ce aspirau la un loc în lotul Pandurilor aşteptau timizi să facă joncţiunea cu echipa gorjeană. Aceştia erau spaniloul Yonathan Rodriguez Auyanet „Yoni” şi brazilienii Carlos Daniel şi Alexandre Carlos Cardoso, toţi trei venind de la Estrela Amadora. Daniel a părăsit primul corabia după un gest necugetat la adresa lui Texeira chiar în cantonamentul din Portugalia, iar Yoni a rămas cu ochii în lacrimi după ce Pandurii au renunţat la el chiar în momentul în care-şi punea bagajele în autocarul ce trimitea echipa spre aeroport pentru cursa ce avea destinaţia România, aşa că dintre cei trei, doar Cardoso a ajuns la Târgu Jiu.

Cristi Constantinescu

Reporter: Ce ţi-a zis atunci când ai aflat că vei juca la o echipă din România?
Alexandre Cardoso: Când impresaul meu m-a anunţat că voi juca în România nu ştiam nimic despre ţara asta. Ştiam doar că e în Europa. Impresarul meu mi-a spus că e tot o ţară latină, dar că e mult mai frig decât în Portugalia. Mi-a mai spus că sportul naţional al românilor este gimnastica, acolo unde au câştigat mereu titluri mondiale şi olimpice şi sunt printre cei mai buni. Despre România am auzit în 1994 când au jucat în America la Campionatul Mondial, dar asta a fost sigura performanţă adevărată a fotbalului românesc la nivel mondial, altceva nu s-a mai auzit, din păcate pentru voi.

Rep.: Nu ştiai nici de Gică Hagi?
A.C.: Ba da, despre Hagi auzisem, l-am văzut jucând, dar fiind la vremea aceea, în 1994, în Italia, iar noi făcându-se adeseori o asimilare a Romei cu România, am crezut multă vreme că e italian.

Discuţia cu Cardoso alunecă uşor. Nu este deloc greu să obţii ce vrei de la el într-o discuţie pentru că este un tip deschis, comunicativ, chiar cu „lipici”. Această ultimă calitate l-a făcut să fie foarte apreciat la Târgu Jiu, dar, după cum o spune chiar el, şi de persoane care nu au nicio legătură cu Târgu Jiul sau cu Pandurii.

Rep.: Cum te-ai adaptat la condiţiile din România şi la ceea ce ai găsit la Târgu Jiu?
A.C.: Cu timpul, în România am devenit mult mai cunoscut decât în Brazilia. Mai mereu, când iau taxi-ul de la aeroport şoferii mă recunosc şi îmi pun tot felul de întrebări legate de viitorul meu, dacă merg la Steaua, la Dinamo sau la orice altă echipă cu care ţin ei. Târgu Jiul îmi place foarte mult. M-am ataşat foarte mult atât de echipă, cât şi de oraş. Atunci când în vară am retrogradat, am plâns şi mi-am propus să nu plec de la echipă şi din acest oraş considerând că am o datorie faţă de aceşti oameni care m-au îndrăgit de la bun început, care m-au încurajat mereu, care mă salută zâmbitori oriunde mă duc, pe stradă, la benzinărie, oriunde… Pentru ei mi-am zis că trebuie să rămân atunci aici şi să joc la Pandurii chiar şi în Liga a II-a pentru a promova. Şi au mai fost câţiva jucători care au gândit ca mine.

Rep.: Care este relaţia ta cu antrenorul Pandurilor?
A.C.: S-a vorbit despre faptul că nu m-aş înţelege cu Grigoraş sau că el ar avea ceva cu mine, dar nu este deloc adevărat. Este adevărat însă că eu am greşit la un moment dat. Asta din cauza presiunii care se acumulase înainte de venirea lui Grigoraş şi care, la mine, a izbucnit atunci, dar fără nicio legătură cu noul antrenor. Nu cred că Grigoraş are ceva cu mine.

Vrând-nevrând, în discuţie apar din nou episoade trecute din viaţa sa la Pandurii. Cardoso îşi aminteşte cum a fost rezerva lui Djakpa, cum Neagoe l-a titularizat prima dată chiar la meciul cu CFR Cluj. „Înainte auzisem de CFR Cluj ca de o sperietoare. Că s-au făcut investiţii foarte mari şi s-au adus jucători foarte, foarte buni, dar când m-am uitat pe lot am văzut că erau jucători cu care eu jucasem în Portugalia, dar care nu veneau de la FC Porto, Sporting sau Benfica. I-am spus atunci lui Neagoe că vom bate. Şi aşa a fost”, îşi aminteşte cu plăcere Cardoso. Apoi vine vorba de jucătorii de la Pandurii care-i sunt cei mai dragi şi de posibila sa despărţire de ei, dar şi de Pandurii, iar brazilianului îi apar lacrimi în colţul ochilor, semn că sufletul său rămâne, orice ar fi, la echipa gorjeană.

Rep.: Mai mereu eşti lângă Chibulcutean. Aţi fost împreună pe teren, sunteţi prieteni şi în afara lui. Te gândeai la început că-ţi vei face aici prieteni atât de buni?
A.C.: E adevărat, nu credeam la început că mă voi acomoda atât de bine şi că mă voi împrieteni atât de mult cu Chibu. Practic, eu am fost adus la Pandurii pentru a a juca pe acelaşi post cu Chibu, pe parcurs am fost tras în bandă pentru a juca pe stânga cât a fost Djakpa suspendat, iar apoi am rămas pe acest post după ce el s-a transferat în Germania. Cel mai bine mă simt în teren când îi am lângă mine pe Chibulcutean şi Grecu. Sunt jucători cu care am stabilit o legătură puternică. Noi comunicăm foarte mult între noi în teren şi ştim că dacă acolo ne mai şi înjurăm, este pentru ca totul să fie bine pentru echipă, iar când ieşim de pe teren nu ne reproşăm niciodată acele cuvinte, nu întotdeauna cele mai frumoase. Cu Chibu am făcut şi primele teste în Portugalia, cot la cot, atunci când am fost adus la Pandurii în cantonamentul de la Quinta do Pinheiro. Dacă este să plec îmi va fi foarte greu să mă despart de astfel de prieteni care mi-au devenit foarte dragi.

O singură întrebare, mai multe răspunsuri. Cardoso răspunde franc despre românii importanţi din viaţa sa, despre relaţia cu preşedintele Pandurilor, dar şi despre impresarii pe care îi are sau cei care-i dau târcolae.

Rep.: Care este persoana căreia vrei să-i mulţumeşti pentru ceea ce ai realizat în România?
A.C.: Îi datorez foarte multe preşedintelui Condescu. Pentru mine este un al doilea tată. M-a ajutat foarte mult, a vorbit mereu cu mine când am avut nevoie şi de aceea şi eu am încercat mereu să nu-i înşel aşteptările. Lui îi mulţumesc foarte mult. Şi mai este în România o persoană foarte importantă pentru mine, Gabriel, impresarul meu din România. Eu am în Brazilia un impresar care a avut la un moment dat încredere în mine şi m-a ajutat enorm, Demetrius Montanini, dar prin el am mai mulţi impresari în Europa, în România fiind Gabriel Gică Miron. Am primit mai multe propuneri din partea unor impresari români, unii foarte celebri. M-au onorat propunerile lor, dar pentru mine Gabriel rămâne cel mai bun impresar în România. Vorbeşte limba mea, nu e nevoie să-mi pună un telefon la ureche să-mi explice altcineva ce vrea să-mi spună, comunicăm mereu direct, iar asta înseamnă foarte mult pentru mine.

Drumul lui Cardoso spre fotbalul mare a trecut prin bazinul de înot. Povestea sa este demnă de un roman, înotul, sportul care l-a ajutat să îşi poată îndeplini visul de a deveni fotbalist punându-i în pericol la un moment dat cariera, dar şi sănătatea.

Rep.: Aici toţi îţi spun Cardoso sau, mai simplu, Cardo. Cum îţi spun cei de acasă?
A.C.: Cum mi se adresează familia? E o poveste lungă şi, aşa cum era normal, are legătură şi cu fotbalul. Când eram mic eram cel mai pirpiriu din familie şi părinţii mă strigau Bebe. Din cauză că eram mic am făcut mai întâi înot şi abia mai târziu fotbal. După ce am făcut câţiva ani de înot, am crescut şi nu se mai potrivea numele de Bebe, aşa că au mai tăiat şi au rămas doar la B, de la Bebe. Aşa mă strigă cei cunoscuţi şi acum, B.

Rep.: Cum ai început să joci fotbal?
A.C.: Am fost când eram foarte mic la o slelecţie a celor de la Sao Paulo. Eram foarte mulţi acolo, jucau foarte multe echipe şi încet, încet triau din ei. Am ajuns să fiu printre primii 22, care au jucat, cum s-ar spune meciul final. Eu am jucat atacant atunci şi am marcat cinci goluri, dar cei de la Sao Paulo au ales doar doi copii pe care i-au luat atunci la echipele lor de juniori. Eu eram prea mic…

Rep.: Şi totuşi ai ajuns la fotbal…
A.C.: La început eram mic pentru fotbal, dar după înot, pe la 14 ani, începusem deja să fiu mult mai mare decât ceilalţi de vârsta mea. La un antrenament al echipei de fotbal, antrenorul m-a văzut pe acolo şi a zis că vrea să joc şi eu. Ceilalţi i-au spus că eu sunt la înot, dar el a insistat să joc şi m-a băgat în echipă. Şi acolo am rămas. La Comercial SP am jucat un an la echipa de tineret, iar la 16 ani am debutat la echipa mare. Acolo am început să prind curaj şi, chiar dacă antrenorul nu prea credea că voi face faţă la acea vârstă eu am insistat să rămân făcând pariu cu el că voi deveni titular, iar până la finalul sezonului chiar am devenit titular.

Rep.: Care a fost cel mai greu moment din viaţa ta fotbalistică?
A.C.: Am avut probleme cu genunchii din cauza efortului pe care l-am făcut în perioada de creştere la înot. Doctorii chiar îmi spuneau că nu voi putea juca fotbal din cauza asta, dar am mers mai departe şi am reuşit să joc fotbal.

De la „virgulele” lui Ronaldo sau Ronaldinho la „necunoscutul” Brâncuşi, aceasta este partea finală a discuţiei cu Cardoso, un brazilian pur-sânge căruia îi sclipesc ochii de bucurie atunci când vorbeşte de atacanţii care au făcut istorie în tricoul naţionalei sale, dar şi la marile echipe de club europene. Pentru el e simplu. Există Pele, Ronaldo, Ronaldinho şi restul lumii. Despre toţi poţi spune orice, dar de cei trei nu trebuie să te legi. Sunt zei, au fost şi vor rămâne cei mai buni pentru el şi nu face rabat de la efort în încercarea de a te convinge şi pe tine să crezi acelaşi lucru.

Rep.: Care este echipa ta favorită în Brazilia?
A.C.: Evident ţin cu FC Sao Paulo. Este echipa mea de suflet, echipa oraşului meu. Este o echipă care seamănă, într-un fel cu Dinamo Bucureşti. Dacă astăzi are rezultate şi echipa face spectacol, la stadion vin 50-60.000 de suporteri, dacă nu… E atmosferă ca la Dinamo.

Rep.: Ronaldinho sau Messi?
A.C.: Clar sunt de partea lui Ronaldo, Il Fenomeno, şi a lui Ronaldinho. Şi normal, a lui Pele. Toată lumea este încântată acum de jocul lui Messi. Nu zic că nu e bun, dar nu are harul lui Ronaldo sau Ronadinho când vine vorba de dribling. Nu am văzut la Messi o virgulă… Dacă Ronaldo ar fi avut şi o lovitură de cap pe măsura celorlalte calităţi ale sale, cred că ar fi fost mai mare decât Pele. Totuşi, rămân fanul lui orice s-ar întâmpla şi orice ar spune unul sau altul.

Rep.: Ce ştii despre Brâncuşi?
A.C.: Brâncuşi? Nu ştiu… Nu înţeleg… Aaa, da, operele din Parcul Central le ştiu. Am fost la Masa Tăcerii, la Poarta Sărutului, am făcut acolo poze cu soţia mea Eloisa, dar nu ştiu foarte multe despre acestea.

De la discuţia avută cu Cardoso, imediat după terminarea primei părţi a campionatului, cu doar trei zile înainte de a pleca acasă, în Brazilia, situaţia brazilianului pare să se îndrepte spre o despărţire a sa de Pandurii. Rednic îl vrea la Khazar Lankaran, Vasluiul lui Porumboiu nu a cedat în dorinţa de a-l avea, iar Steaua pare a fi intrat şi ea în cursa pentru brazilianul care a evoluat în ultimul meci la Pandurii pe un post în atac, aşa cum spunea că a şi început fotbalul. Dacă la reunirea din ianuarie a Pandurilor lotul gorjean îl va avea în rândurile sale şi pe Cardoso rămâne de văzut. Cert este că brazilianul a lăsat ceva în inimile suporterilor gorjeni, iar perioada petrecută la Târgu Jiu va rămâne în sufletul lui Cardoso.

www.sportingorj.ro